Vă invit să citiți AICI ultimul raport social al Institutului pentru Cercetarea Calității Vieții din cadrul Academiei Române.
Raportul caută să limpezească problemele care se impun cu dramatism în faţa noastră a tuturor: Ce au fost în realitate schimbările de 22 de ani pe care am numit-o tranziţie sau reformă. Cine sunt beneficiarii (...)? Tranziţia, a cărei finalizare este promisă în acest an, este tranziţia pe care cu toţii o vrem?”, se arată în raportul ICCV. „Argumentele pe care le sintetizez aici sunt un gest moral faţă de cei din stradă care riscă să fie prezentaţi complet distorsionat: ei nu protestează visceral împotriva unei austerităţi prezentată ca necesară în chiar acea formă, ci pun în discuţie fundamentele unei construcţii sociale dezastruoase.
Ei sunt în realitate intelectualii care, cu înţelepciune, formulează concluziile care decurg din experienţa lor dureroasă. Strada are dreptate cerând o nouă schimbare. Există încă un pericol devenit evident acum: istoria neînţeleasă se repetă. Forma cea mai perversă de a lupta împotriva unei mişcări sociale este să o infiltrezi de violenţă. În istoria noastră recentă s-a întâmplat în trei momente care par a avea o natură comună.
Revoluţia superbă din 17-22 decembrie 1989 a fost murdărită de ceva care a rămas neexplicat: «teroriştii». După ore de euforie colectivă, s-a tras de pretutindeni. Au fost mai mulţi morţi decât la Revoluţie. Nici acum nu se ştie cine au fost «teroriştii». Nici măcar un «terorist» nu a fost prins. Ciudat este că s-au căutat persoane, dar nu s-a pus întrebarea: cine a organizat această teroare.
Şi a fost 13 iunie 1990. Şi la acel eveniment am fost martor. Am însoţit de la Parlament până la Televiziune o coloană a cărei natură nu o puteam înţelege. Maşini pline de flăcăi bine hrăniţi, calmi, bine organizaţi, care dădeau ordine: ce să se distrugă. Auzisem şi de atacul sediului poliţiei, tot de neînţeles. Rămânea neclar cine o făceau. O zi cumplită... E drept că mă obseda o întrebare. Organele care trebuiau să asigure securitatea publică dispăruseră. Unde erau? Grupurile care atacau instituţiile publice erau nestânjenite. Singurul răspuns logic, dar nesusţinut de dovezi, ar fi fost: forţele de securitate erau în stradă, dar nu pentru a contracara violenţa.
Al treilea eveniment. Zilele acestea. Protestatarii au avut înţelepciunea să formuleze, de la început, ca una dintre lozincile lor: fără violenţă. Şi marea majoritate a lor nu au fost violenţi. Dar unele comportamente de violenţă au început să apară. Nu se ştie cine erau. Puteam înţelege că nemulţumirea concentrată în frustrări patologice puteau lua şi forma violenţei. Deci era de aşteptat. Poate că... Dar pe 15 ianuarie a devenit clar. Grupuri, nu doar indivizi, au produs acte de violenţă şi distrugere. Nu era o patologie colectivă, ci rezultatul unei organizări planificate. S-a lansat şi o explicaţie: suporterii echipelor de fotbal. Poate unii dintre ei, posibil. Dar pentru mine complet necredibil. Patternul se repetă. Teroriştii din decembrie 1989, grupurile violente din 13 iunie 1990, grupurile violente din ianuarie 2012 par a avea o natură comună. Cât ele reprezintă expresia unei frustrări patologice individuale sau acte organizate? Aş putea presupune că şi în alte ţări protestul politic este infiltrat de violenţă. Şi că violenţa indusă reprezintă o justificare a represiunii manifestărilor de protest politic. Deci, da, fără violenţă”
Raportul caută să limpezească problemele care se impun cu dramatism în faţa noastră a tuturor: Ce au fost în realitate schimbările de 22 de ani pe care am numit-o tranziţie sau reformă. Cine sunt beneficiarii (...)? Tranziţia, a cărei finalizare este promisă în acest an, este tranziţia pe care cu toţii o vrem?”, se arată în raportul ICCV. „Argumentele pe care le sintetizez aici sunt un gest moral faţă de cei din stradă care riscă să fie prezentaţi complet distorsionat: ei nu protestează visceral împotriva unei austerităţi prezentată ca necesară în chiar acea formă, ci pun în discuţie fundamentele unei construcţii sociale dezastruoase.
Ei sunt în realitate intelectualii care, cu înţelepciune, formulează concluziile care decurg din experienţa lor dureroasă. Strada are dreptate cerând o nouă schimbare. Există încă un pericol devenit evident acum: istoria neînţeleasă se repetă. Forma cea mai perversă de a lupta împotriva unei mişcări sociale este să o infiltrezi de violenţă. În istoria noastră recentă s-a întâmplat în trei momente care par a avea o natură comună.
Revoluţia superbă din 17-22 decembrie 1989 a fost murdărită de ceva care a rămas neexplicat: «teroriştii». După ore de euforie colectivă, s-a tras de pretutindeni. Au fost mai mulţi morţi decât la Revoluţie. Nici acum nu se ştie cine au fost «teroriştii». Nici măcar un «terorist» nu a fost prins. Ciudat este că s-au căutat persoane, dar nu s-a pus întrebarea: cine a organizat această teroare.
Şi a fost 13 iunie 1990. Şi la acel eveniment am fost martor. Am însoţit de la Parlament până la Televiziune o coloană a cărei natură nu o puteam înţelege. Maşini pline de flăcăi bine hrăniţi, calmi, bine organizaţi, care dădeau ordine: ce să se distrugă. Auzisem şi de atacul sediului poliţiei, tot de neînţeles. Rămânea neclar cine o făceau. O zi cumplită... E drept că mă obseda o întrebare. Organele care trebuiau să asigure securitatea publică dispăruseră. Unde erau? Grupurile care atacau instituţiile publice erau nestânjenite. Singurul răspuns logic, dar nesusţinut de dovezi, ar fi fost: forţele de securitate erau în stradă, dar nu pentru a contracara violenţa.
Al treilea eveniment. Zilele acestea. Protestatarii au avut înţelepciunea să formuleze, de la început, ca una dintre lozincile lor: fără violenţă. Şi marea majoritate a lor nu au fost violenţi. Dar unele comportamente de violenţă au început să apară. Nu se ştie cine erau. Puteam înţelege că nemulţumirea concentrată în frustrări patologice puteau lua şi forma violenţei. Deci era de aşteptat. Poate că... Dar pe 15 ianuarie a devenit clar. Grupuri, nu doar indivizi, au produs acte de violenţă şi distrugere. Nu era o patologie colectivă, ci rezultatul unei organizări planificate. S-a lansat şi o explicaţie: suporterii echipelor de fotbal. Poate unii dintre ei, posibil. Dar pentru mine complet necredibil. Patternul se repetă. Teroriştii din decembrie 1989, grupurile violente din 13 iunie 1990, grupurile violente din ianuarie 2012 par a avea o natură comună. Cât ele reprezintă expresia unei frustrări patologice individuale sau acte organizate? Aş putea presupune că şi în alte ţări protestul politic este infiltrat de violenţă. Şi că violenţa indusă reprezintă o justificare a represiunii manifestărilor de protest politic. Deci, da, fără violenţă”
Postări
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu